Si mi-e teama... de ceea ce va urma. Am ajuns la capat de drum. Ma trezesc aici, dupa un an de dureri si suferinte. Inca traiesc. Nu-mi vine a crede. Am trait mereu cu groaza-n suflet, stiind ca va ajunge aici. Orele-i sunt numarate. Muchie de cutit. Mi-e pur si simplu groaza sa ii tin mana, ascultandu-i cu lacrimi in ochi ultimele cuvinte. Mi-e frica de momentele de singuratate. O sa dau de greu si nu va fi langa mine. Tremur la gandul ca pleaca. Am avut un an la dispozitie, ca sa ma impac cu ideea, ca sa ma resemnez. Nu pot. N-am putut. Am preferat sa sper, sa cred intr-un miracol imposibil. Pentru tine am fost tare, pentru tine zambeam printre lacrimile care ma tradau. Ma voi trezi dimineata singura, intr-o casa goala. Ma voi aseza intr-un colt si voi privi peretii goi si stersi, martorii tacuti care nu-mi vor putea aminti cat de fericita familie am avut odata, demult. Nu va mai fi nimeni care sa ma certe, care sa-mi zambeasca, sa ma imbratiseze si sa-mi spuna cat de mult ma iubeste. Vor fi doar imagini sterse, amintiri rupte dintr-un rai mort acum, dar care arsese odata viu. Voi privi tabloul vostru invechit, care a pastrat insa chipul vostru atat de viu si cald, multa vreme.
Veti fi acolo?
Veti straluci pentru mine?
Sunt intr-o bezna fara iesire.
La capat de drum....
Un epilog ..ultimul.
